Misterioasa disparitie a unui pitic de gradina
„Suntem cu toții niște umbre
De om dezamăgit un pic,
Ne consolăm însă cu gândul
Că omul e și mai pitic.
Suntem cu toții cam ridicoli
Și la gândire cam greoi,
Dar omul fără sens în viață
E mai ridicol decât noi.“
Fiecare grădină are piticii ei: bucătari, florari sau jucători de cărți, pitici cu telefon, binoclu sau telecomandă. Din plastic, ceramică, ghips sau lemn.
Din când în când, se strâng cu toții sub clar de lună pentru a se încărca de energie și... a mai uita de oameni. Neglijate, micile obiecte-ființe hotărăsc să părăsească grădinile, la îndemnul lui Filip, băiatul care le călăuzește, roiuri-roiuri, cu sunetul legendar al fluierului.
Revolta piticilor naște o aprigă dezbatere publică despre sensul vieții, iar proprietarii lor, cu sufletul răscolit, își cântăresc cu luciditate idealurile pierdute și bucuriile uitate.