„Vasile Vasilache vorbește cum scrie și scrie cum vorbește. Discursul său oral are dispersiile eseului care atacă simultan, în lungi rotocoale concentrice, un reper toriu întreg de teme. De oriunde ar porni autorul – mahalaua copilăriei sale, cartierul de pe Șciusev sau oricare alt colț de pe glob (povestitorul din el nu pare deloc intimidat de geografia exoticului sau de o cronologie măsurată de secole) – și despre orice ar spune, firul său narativ va trece cel puțin o dată prin pildele orientale sau prin logica noduroasă, dar gravidă de adevăruri, a unui unțeștean.
(…)
Umorală, cultivând înțelepciunea nastratinească a paradoxului, întorcând pe toate fețele povestea vorbii, cartea lui Vasile Vasilache are o filosofie tutelară pe care am putea s-o rezumăm prin vechiul proverb: «Apa trece, pietrele rămân». Statornicia nu numai în spațiu, dar și în vreme, în respectul de sine ar trebui să fie răspunsul dintotdeauna la ispitele curgerii și deșertăciunii.” (Eugen LUNGU)